Vara, puteai să mergi oricât de unul singur , nimeni nu îţi ieşea în cale. Pe cărările virgine pe care mergeau doar animalele mici nu rămâneau urme niciodată. Iarba, avea o culoare verde aprins şi strălucea într-o mică rază de soare care străpungea frunzişul des al copacilor seculari. Oricât ar fi vrut să pară că nu are teamă de unul singur, Tudor evita totuşi cărările întunecate . In miezul zilei, în unele locuri era chiar întuneric. Rucsacul atârna greu, iar toiagul pe care îl făcuse dintr-o creangă de copac se afunda în pământul moale. Tudor avea de trecut tot acest codru şi conform hărţii lui ar fi trebuit să ajungă într-o poiană denumită a Ţapului. Da, dar pana acolo mai e de trecut noaptea şi încă o jumătate de zi. Nu era deloc încântător să rămână peste noapte de unul singur. Undeva în depărtare se auzea un lătrat de vulpe.Acum,nu ca, Tudor ar fi ştiut cum lătra o vulpe, dar îşi aminteşte cum povestea bunicul lui când îsi făcuse un cort în pădure. A stat atunci o lună. Mergeau cei de prin sat şi îi duceau apă şi mâncare pe rând. Ei,atunci bunicul lui a trăit o frântură de viaţă adevarată. Tudor întotdeauna s-a gândit la cum ar fi dacă odată i s-ar întâmpla să rămână în pădure ! Nu avea nici decum curajul bunicului său, nu, nici pe departe. Lui i-a plăcut întotdeauna muzica. Şi contrar obiceiului familiei de a nu-şi îndepărta copiii de acasă, s-a întâmplat că lui Tudor i-au dat voie ba, chiar i-au plătit şi facultatea , lucru ne mai întâlnit până atunci. Fetele stăteau acasă până la măritiş, nici pomeneală să aibă vre-o una idee de a învăţa. Cu toate acestea, Tudor nu a urmat Conservatorul . A mers la facultatea de Construcţii. Nu ştia încă ce va face după ce va termina dar, era o plecare sigură de acasă şi o rupere totală de la înrădăcinare. Tot bunicul i-a povestit cum într-o noapte a auzit vulpea lătrând, şi pentru că Tudor era mic şi nu prea înţelegea bine ce spune, bunicul a început să latre ca vulpea. Tudor a înţeles, dar nu a durat mult şi în jurul lor s-au adunat vre-o cinci lupi care în întunericul lăsat nu de mult, păreau teribil de înfricoşători. Bunicul făcuse un foc mare care ardea ca un rug,dar lupilor parcă nu le era teamă. Asta se datora numai foamei deoarece, auzind lătratul vulpei s-au repezit să o sfăşie. Bunicul punea des pe foc din vreascurile adunate şi lăsate alături pentru ca lupii să nu poată să se arunce asupra lor. Au stat cât au stat ei, dar văzând focul arzând ameninţător şi din ce în ce mai mare, în cele din urmă au luat-o la fugă. Dar pericolul încă nu trecuse şi deci, frica încă sălăşluia în inima lui Tudor care era de-o şchioapă doar. Până dimineaţa lupii nu s-au mai întors aşa că, atunci când bunicul îl strigă să se scoale,Tudor se uita speriat primprejur strigând "lupii" ... şi ghemuindu-se la genunchii bunicului. Aceste frânturi povestite îi făceau multă plăcere bunicului .
Acum, Tudor se afla singur cam în aceleaşi locuri pe unde bunicul său făcuse cu mult timp în urmă acel foc mare. Ieşirea din pădure nu se vedea nici cum, dar nici ca să stai oriunde nu se putea. Pericolul exista şi putea veni din orice direcţie. Cântau unele păsări de noapte şi o bufniţă striga sfâşietor. Cu această ocazie Tudor îşi aminti că bunicul i-a povestit odată că bufniţele plâng atunci când şi-au pierdut perechea. Acest plâns ţine aşa fără încetare o lună de zile, după care dacă nu este prea slăbită mai trăieşte dacă da, moare şi ea. Tudor şi-a încropit un cort din crengi şi frunze, a mai bătut nişte ţăruşi în pământ şi astfel, a făcut un pat moale ca să poată dormi mai sus de pământ. După ce a terminat totul, şi-a dat seama că de fapt nu se gândise deloc să caute apă cât era lumină. A văzut alături ulcioraşul gol goluţ şi până dimineaţă nu mai era nici-o speranţă. Ei, s-a gandit, nu sunt copil, o să pot răbda până dimineaţă. Zis, dar nu făcut,deoarece peste noapte l-a copleşit o temperatură teribilă şi a început să rupă frunze pentru a-şi umezi buzele. A suferit groaznic până dimineaţă.Iar când a ieşit din colibă nu a putut face nici-un pas, ameţelile îl duceau către pământ. Şanse să ajungă undeva să găsească apă erau nule. Se aşeză cu spatele rezemat de un copac... nu mai ştie cât a stat acolo dar ştie că l-au trezit nişte bubuituri puternice. S-a speriat desigur, dar s-a ridicat rapid să vadă de unde vin. A ieşit într-un luminiş şi de acolo, a văzut ceva ce părea a fi un om şi avea o barbă lungă nu se mai ştie până unde, tăia lemne cu un fel de drujbă. L-a studiat atent de la distanţă, şi i s-a părut că era mai bine să stea ca până acum, singur în pădure decât să facă paşi spre misterioasa fiinţă. Atât doar că, în timp ce tăia acolo, el vorbea sau cânta ceva nedesluşit. Tudor se gândi să se apropie dar în acelaş timp să menţină şi o distanţă discretă. Când a ajuns aproximativ in faţa lui, s-a oprit să-şi tragă puţin sufletul şi l-a auzit cântând ceva jalnic. Din versurile lui reieşea că ar fi fost răpit şi lăsat acolo pe când ar fi fost foarte mic. Aşa cânta întruna şi când termina o lua mereu de la capăt. Tudor recunoaşte de acum cuvintele. Şi în cele din urmă l-a părăsit, dar nu înainte de a asculta o rugă spusă de acea fiinţă care era adresată către cer şi în care o chema pe "Sofia" . Probabil că acel nume însemna foarte mult pentru el, şi când îl pronunţa se bătea cu capul de pământ în mod repetat ţinând mâinile la piept, unite ca pentru închinare. Tudor l-a lăsat aşa şi s-a îndepartat. I-a fost teamă , nu putea şti ce reacţie ar fi avut dacă l-ar fi văzut. Cam acelaşi lucru era însă şi că trebuia să habiteze cu el. Acum, chiar că nu mai putea dormi fără griji.
Tudor nu a ajuns nicăieri nici a doua, nici a treia zi. Astfel a trebuit să caute apă, şi a găsit tocmai într-o vale abruptă unde a coborât cu mare greutate. Ne având decât ulcioraşul, nu a putut să ia mai multă, urmând să vină de mai multe ori în aceleaşi condiţii. După o săptămână, venind pe acelaşi drum cu ulciorul plin, s-a aşezat în iarbă să se odihnească. Era o înăbuşeală de nu puteai respira. A adormit urgent cu faţa în sus. La un moment dat o umbră uriaşă l-a acoperit. A sărit în sus ca un arc şi a rămas inmărmurit când a văzut deasupra sa o mână mare, paroasă care ţinea ulciorul lui cu apă. Fiinţa de deasupra lui i-a făcut semn că trebuie să bea apă. Desigur că Tudor l-a lăsat neavand altceva de făcut şi nici pomeneală de a nu fi de acord. Apa s-a dus urgent pe gâtul fiinţei însetate,mai grav însă a fost că, după ce a băut toată apa s-a uitat năluc cu un ochi în fundul ulciorului după care, foarte supărat, l-a aruncat cine ştie unde . Buruienile fiind mari nu mai era de găsit. Tudor a rămas singur, privind cum se îndeparta fiinţa aceea într-un ţopăit păsăresc neexplicat.
Pe Tudor nimeni nu-l căută. A rămas în pădure două săptămâni care erau greu de ţinut minte. La capătul acestor zile, într-o dimineaţă, când a ieşit din cortul lui, pe pământul umed, a văzut scrijelat cu băţul lăsat de el, un nume. S-a apropiat şi a descifrat cu greutate, Samson. Deci, numele acelui umanoid era Samson. Jos, în partea dreaptă, jos de tot, a gasit scris 27.09.1970. Tudor nu intelegea nimic, era anul 2007, deci care era logica? De ce a scris omul acela acele cifre acolo? Îi era greu să înţeleagă ! A vrut să-i ia urma, să vadă unde dispare. Deoarece au trecut multe zile până să-l simtă prin apropiere, mai întâi stătea la distanţă de cort vre-o două zile iar apoi înainta precaut. Tudor îi arunca mâncare. La început, rodea din cutiile de conserve. Când vedea că nu reuşeşte să le desfacă, le arunca şi le prindea pe cele goale aruncate de Tudor. Le lua şi, cu degetul le ştergea de tot conţinutul. Desigur că Tudor recupera celelalte cutii şi în felul acesta se făcea schimbul de cutii.
Au mai trecut două săptămâni, de acum, avea şi Tudor o barbă mare, ochii duşi în fundul capului, nu mai avea cu ce să se îmbrace, iar desculţ mergea de două săptămâni. Îşi legase frunze mari şi groase ca să nu se rănească de colţurile de pietre. Viaţa devenea imposibilă,cu atât mai mult cu cât Tudor nu ştia cât va mai dura astfel. Echipa cu care plecase nu mai era demult prin preajmă. Tudor plecase să caute apă şi când s-a întors nu mai era nimeni. Numai că se întorsese după două zile, de care el, habar nu avea că trecuse deoarece, întinzând mâna să umple ulciorul cu apă s-adezechilibrat şi a căzut mult în jos. Nu mai ştie nimic decât că atunci când s-a trezit, a căutat ulciorul şi a plecat la cabană. Nu a mai găsit pe nimeni însă. Un mesaj lăsat de Grig îl anunţă că se vor întoarce să-l caute, pusese şi data. Atunci şi-a dat seama că el lipsise două zile . Vreau să cred că nu voi rămâne aici o eternitate.Nu mai rezist !... gândea Tudor, făcând paşi mici şi obosiţi şi încercând să iasă undeva în luminiş.Nici ţipenie pe nicăieri, nu mişca nimic, nici natura măcar. Totul parcă rămăsese împietrit de o eternitate pentru o altă eternitate. Câte amintiri îi veneau acum lui Tudor în minte! Unele din ele frumoase, altele chiar triste.
Moartea bunicului spre exemplu. În ziua când a murit, bunicul şi-a schimbat pălăria, cămaşa şi pantalonii, şi-a luat bastonul cel nou şi a iesit la drum să se plimbe o oră,două cum îi plăcea lui de obicei. Numai că în ziua aceea, nu a fost aşa. Darie Dumbravă a plecat dar, nu s-a mai întors singur pe acel drum.
Ajuns undeva la marginea pădurii, a privit câtă-i zarea, cu o bucurie adunată de-o viaţă în ochii lui pătaţi de prea puternica lumină a soarelui. Şi-a întins mâinile către cer, a rugă sau mulţumire pentru toate cele date şi primite, s-a aşezat încetişor la rădăcina unui copac gros, a avut grijă ca pălăria să-i stea cât mai "chipeş" a tras bastonul lângă el, şi a "aţipit puţin" cum îi plăcea lui să spună!...
După patru ceasuri de căutări, ai lui, l-au găsit fără viaţă şi cu un zâmbet fericit pe buze. Darie Viteazul, cum i se spunea prin sat, murise împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Ce avusese de făcut aici, făcuse !...
florentina crăciun fabyola
august 2008
